Lectia naturii

Alergam zilnic intr-un ritm frenetic pentru a ne indeplini scopurile zilnice impuse de noi sau de altii… Ne gindim cu nostalgie la vremea copilariei si cu invidie la stilul de viata al parintilor sau al bunicilor. La sanatatea lor, la forta lor, la intelepciunea lor… venita parca din negura veacurilor…

Bunicii nostri nu aveau nevoie de specialisti sa le spuna cum sa traiasca. Se trezeau la rasaritul soarelui, daca nu mai devreme, si se culcau odata cu apusul; munceau pamintul in picioarele goale si se odihneau cind caldura era de foc; mergeau la culcare in miros de crini si regina noptii si se trezeau in miros de roua proaspata licarind pe firul de iarba; mincau ce produceau si carne o data pe saptamina. Toate acestea inseamnau SANATATE!

Poate aveau putine clase sau deloc, nu aveau televizor si in nici un caz computer… In cel mai bun caz un radio… dar aveau oameni in jurul lor, pamintul sub picioare si cerul de-asupra capului.

Nu mi-au placut niciodata inmormintarile sau pomenile, ba acestora nu le-am priceput nici rostul pina de curind. Dar oare ce modalitate mai buna de a pastra amintirea celui dus la cele vesnice cunoasteti? Cind, prinsi de grijile zilnice, uitam sa ne adunam, un obicei, o traditie, o obligatie fata de societate in ultima instanta ne aduce impreuna. Impreuna pe noi, cei vii, si pe cel ce s-a retras.

Bunicii nostri aveau multi fii, cumetri, nepoti, vecini… Aveau duminici si sarbatori. Aveau primavara, vara, toamna si iarna! Noi avem prieteni pe internet, poze cu anotimpurile si sentimente la televizor. Ruperea de pamint, stratul de asfalt dintre noi si mama Geea  ne-a lasat goi pe dinauntru. Zgirie norii ne-au acoperit cerul si ne-au ingustat orizontul.

De cite ori nu ati preferat televizorul unei iesiri in natura? Cind ati urcat ultima data o costisa, ca sa nu vorbim de coama abrupta a vreunui munte? {titi cum miroase ceata? Ati fost vreodata cu capul in nori la propriu? Ne fixam in scaunul masinii, in scaunul de la serviciu sau in fotoliul din fata televizorului si asteptam sa treaca viata. De unde sa gasim forta de a face fata vietii daca noi ne multumim sa fim spectatori, daca preferam sa privim o cutie in care se deruleaza imagini despre viata? Da, ne scuzam spunind „erau alte vremuri!…” {i totusi, saptamina are week-end, si aproape fiecare mai are undeva, la tara, un petec de pamint ramas… de la bunici… cu toata puterea si bogatia lui…

 

Numai in contact cu pamintul poti patrunde misterul zilelor si al noptilor, roata anotimpurilor, freamatul apei intre cer si pamint. De la fiecare putem invata… Fiecare saminta ne invata lectia sa despre efort, zamislire, cautare de sine, reinnoire, adevarate valori…

Copacii toamna par tristi, desfrunziti, golasi… Nimic din vigoarea si verdele primaverii, nimic din bogatia rodului  nu vestea goliciunea din prag de iarna… Si totusi o noua primavara va veni! Nici un copac nu se indoieste de asta! Cind trecem prin momente grele, noi de ce ne-am indoi de efemeritatea acestora?

Cineva spunea „Daca am avea timp sa vedem cit de frumoasa e toamna, nu am mai regreta trecerea verii si nici nu ne-ar mai fi frica de iarna…” Cit adevar…

 

 

Comments are closed.